Nu am fost niciodată pentru violenţă, bătăi, pumni, palme, jigniri sau vorbe urâte, nu mi-au plăcut lucrurile astea, le-am evitat total şi nu am vrut să am vreodată de a face cu oameni pe care îi caracterizează astfel de atitudini. Când eram copil la şcoala generală, în pauze se formau două găşti de baieţi din clase diferite sau din aceeaşi clasă, nu mai reţin exact, şi timp de 20 de minute în recreaţia mare ieşeau pe terenul de sport şi se băteau. Adică improvizau un minirăzboi, aşa fără vreo miză anume, ci doar ca să-şi arate fiecare spiritul bărbătesc şi abilităţile de băiat dur. Eu nu luam niciodată parte la aceste acţiuni şi rămâneam de fiecare dată în clasă cu fetele şi aşteptam războinicii de pe câmpul de luptă. Cât evitam eu astfel de acţiuni, odată tot am luat un pumn în freză de la un ţânc din clasă care, ştiindu-mă mai firav şi mai "fetişcan", s-a luat de mine probabil degeaba şi cum nu ripostam s-a dat el mai mai cocoş decât era nevoie. Pe urmă odată cu vârsta ritualul de impresionare a unei fete curtată de doi băieţi implica câteodată, din păcate şi violenţă între cei doi şi iar evitam lăsând la latitudinea fetişcanei să decidă după pretenţiile şi criteriile sale care din cei doi cocoşei e mai potrivit, cel agresiv sau cel paşnic. Câteodată pierdeam, de alte ori câştigam. Armele de foc, eu le consider aducătoare de violenţă, moarte şi suferinţă, stări în care nu vreau să mă aflu, deci, prin urmare nici cu puştile şi pistoalele nu mă am de bine. Nici chiar pe cele de jucărie nu le suport, mesajul lor fiind acelaşi: violenţa. Încă o chestie pe care nu o înţeleg, de acum vorbim la nivelul de adulţi, este violenţa dintre soţi şi mă refer în special la cea fizică. Un om (nu am zis "bărbat" din morive lesne de înţeles) ce loveşte odată o femeie, o va face cu siguranţă şi a doua oară mai devreme sau mai târziu, iar asta nu duce decât la frică, suferinţă şi traume psihice. Dacă violenţa împotriva femeilor nu o înţeleg, de cea împotriva copiilor chiar rămân fără cuvinte. Am fost şi sunt zi de zi stupefiat când văd şi aud de copii agresaţi de proprii părinţi, de bebeluşi ce ajung la spital cu fracturi la mâini sau picioare şi cu vânătăi pe tot corpul pentru că unul sau ambii părinţi pur şi simplu nu le suportă plânsul. De fetiţe violate, copii jigniţi în public sau bătuţi fără milă că au spart o farfurie sau că au luat o notă proastă. Mi-aduc aminte la şcoală fiind că aveam un coleg ce era făcut de râs în faţa întregii clase de chiar mama sa, atunci când venea să vadă catalogul. Vă daţi seama ce consecinţe negative s-au abătut asupra psihicului sărmanului copil, cât rău îi făcea chiar mama sa, e adevărat poate nu-şi dădea seama, dar nu cred că e o scuză.
Ok, în concluzie violenţa nu e bună, iar abuzurile asupra copiilor au pentru aceştia repercursiuni dramatice la nivelul personalităţii şi atitudinii. Un copil abuzat, umilit, bătut, înjurat sau jignit va face şi el aceleaşi lucruri când va creşte, în loc să devină un om mare de valoare.
Cred că s-a înţeles destul de clar mesajul ce am vrut să-l transmit prin intermediul acestei postări, iar dacă ştiţi cazuri de violenţă împotriva copiilor, nu rămâneţi indiferenţi, pentru că nepăsarea poate crea un un om mic, fără valoare, un hoţ sau un violator şi nimeni nu are nevoie de aşa ceva.
