Internetul bate cartea?

   Am auzit la un post de radio un reportaj în care întrebarea principală, care mi-a atras şi atenţia de altfel, era cam aşa: „Internetul bate cartea?”. Răspunsurile au fost împărţite într-un mod nu tocmai egal proporţional, ci în favoarea „internetului agresiv” procentul era favorabil. Mulţi afirmau că în zilele noastre omul găseşte informaţia, de fapt o caută prima dată, pe internet. Este adevărat, însă nu trebuie să zicem că internetul bate cartea, pentru că fiecare îşi are locul său, iar mie îmi place să cred, şi consider că aşa e corect, faptul că internetul formează o punte de legătură cu cărţile.

   Ce te interesează, cauţi mai întâi pe internet şi obţii o informaţie succintă pe care o completezi cu ajutorul cărţilor, pentru că în ele găseşti informaţia completă şi detaliată. Fiecare trebuie să aibă în casă o bibliotecă cât de mică, dar trebuie să existe, pentru că aceasta reprezintă un semn al educaţiei, civilizaţiei, respectului, gândirii şi optimismului. Nu trebuie să adoptăm ideea că dacă suntem non-stop conectaţi la internet, cărţile nu ne mai sunt de folos, pentru că omul a scris cartea, iar cartea l-a făcut om, asta ca să fiu aşa puţin filozof.

   Chiar mă întrebam de multe ori dacă oamenii mai au fişe la biblioteci şi mă gândeam că trebuie să mai aibă pentru că altfel s-ar închide, însă numărul lor scade şi e mereu în sădere, din păcate. Recunosc, nici eu nu am, dar nu dau înapoi când văd pe rafturile librăriilor, marilor magazine sau pe internet,  o carte care-mi trezeşte interesul, nu stau pe gânduri şi o cumpăr. De curând am achiziţionat de la Libris două cărţi foarte interesante, pe care vi le recomand să le citiţi, este vorba despre Jurnalul Annei Frank şi Un veac de singurătate. Le-am descoperit citind acest blog, am căutat mai multe informaţii despre ele şi uite aşa am ajuns să le am în bibliotecă. Uite că am dat şi un exemplu al punţii de legătură dintre internet şi cărţi, despre care am amintit mai sus.

   Voi ce ziceţi, internetul bate cartea?

Părerea mea

   

   Observ că de ceva timp se încearcă, fără succes, în România implementarea obiceiului cititului în viaţa oamenilor de orice vârstă prin punearea la dispoziţie a cărţilor în mijloacele de transport în comun, în gări şi mai nou în cabinetele medicale/policlinici/spitale. Iniţiativa e bună, iar iniţiatorii acestui proiect au avut intenţii bune şi constructive, doar că, din păcate, printre noi trăiesc şi persoane nu foarte prietenoase cu cărţile, ci mai degrabă cu revistele de scandal, gen Can-Can, Libertatea etc. Mi-aduc aminte că în tramvaiele şi autobuzele din Bucureşti,  cred, s-au pus la dispozitţia călătorilor cărţi care erau asigurate printr-un lănţişor pentru a nu fi furate. Cine se gândea că se vor fura şi cărţi, ei uite că se întâmplă, iar în nici 2-3 săptămâni au rămas doar lănţişoarele, sau nici măcar ele. Imi e greu să cred că un pasionat de lectură, un iubitor al cărţilor le-ar fura să le ducă acasă.

  Cum spuneam, proiectul e bun, însă dacă începi să citeşti o carte de câteva sute de pagini într-un tramvai, ce te faci ca să o termini, trebuie să circuli mai mult decât frecvent ca să nu uiţi firul lecturii. Dar într-un cabinet medical, dacă la jumătatea cărţii ţi se termină şi şedinţele de consultaţie, ce te faci, vii la cabinetul cu pricina numai pentru a citi!? Nu ştiu ce să zic, e bine şi nu e bine.

   Consider că cine ştie că circulă mult cu tramvaiul/trenul/autobuzul sau pierde foarte mult timp prin săli de aşteptare şi cine doreşte ca acest timp mort să-l valorifice prin lectură are cu siguranţă o carte în geantă fără să depindă de cele puse de autorităţi la dispoziţie. Părerea mea!

Romanul adolescentului miop

   Obişnuiesc, sau măcar încerc, de ceva timp să nu treacă zi fără să citesc măcar câteva pagini dintr-o carte, acest  lucru se întâmplă de regulă seara înainte de somn. Consider că e un obicei bun şi constructiv pe care vreau să-l transmit şi copilului meu. Recunosc, lectura nu e una din pasiunile mele, deşi mi-aş fi dorit să fie, dar nici rău nu-mi face, aşa că încercăm să coabităm împreună câte puţin zilnic.

   Am terminat de curând Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, şi pot să zic că mi-a plăcut, a fost interesant şi captivant. Da, ştiu trebuia să-l citesc mai demult, nu acum la 30 de ani, dar pe principiul că niciodată nu e prea târziu, înclin să cred că am făcut o alegere bună.

   Cartea, în esenţa ei, e o relatare a trăirilor emoţionale ale adolescentului Eliade, stări care se regăsesc şi la adolescenţii din zilele noastre. Ca orice adolescent avea “probleme” neînţelese de nimeni, era diferit de ceilalţi, aşa se considera el, nu-i prea plăcea şcoala, avea corigenţe, era complexat de miopia sa, ura matematica pe care o considera “ştiinţă absurdă şi îngâmfată”. De fapt, el “ura” şcoala în general  deoarece considera materiile studiate inutile şi absurde.

   Se ştie că Mircea Eliade, la maturitate, vorbea fluent 5-6 limbi străine, cu toate că în şcoală ura germana despre care afirma : “este o datorie patriotică să nu învăţ limba duşmanilor mei”.

  În jurnal povesteşte cu atât entuziasm pasiunile sale pentru entomologie, filozofie, chimie şi citit. Citea orice îi pica în mână până la 3 dimineaţa; el dormea doar 4 ore pe noapte, de la 3 la 7.

   De regulă nu era de acord cu ceilalţi din jurul său, de multe ori contrazicea şi profesorii, era un creştin fără să creadă în Dumnezeu, după cum însuşi afirma în Romanul adolescentului miop.

   Gata, nu vă mai povestesc că stric farmecul unei lecturi cu adevărat interesante.