joi, 8 noiembrie 2012

Am vrut si eu odata Ewing



    
De cate ori s-a intamplat sa va doriti ceva atat de mult incat sa va ramana intiparit in memorie si chiar sa regretati dupa multi ani ca nu ati avut acel lucru fie el oricat de mic si fara valoare, de cate ori nu ati invidiat pe cei de langa voi ca ei au si voi nu? Este un sentiment stanjenitor mai ales pentru un copil sa vada ca ceilalti au si el nu are,poate ar intelege ca parintii nu au bani sa-i cumpere,dar cand un copil stie ca nu exista vointa din partea parintilor, atunci situatia se complica si e posibil sa-l marcheze intr-un fel sau altul.
   Copil fiind, adolescent de acum, imi doream si eu diverse articole de imbracaminte si incaltaminte la fel ca baietii din anturajul meu, nu aveam o personalitate destul de puternica pentru a-mi impune un stil propriu, insa ceva acolo in mine, orgoliul si personalitatea mea sufereau ca nu-s si eu ca ei.De multe ori ma simteam marginalizat, respins si neimportant pentru ca eu nu aveam adidasi de firma, hanorace sau blue-jeansi  la moda, sufeream in tacere, nu aveam incredere in mine, eram retras si timid,nu comunicam, eram retras la vorba si imi era rusine de tot.Mai mare imi era invidia, cand colegii mei de scoala aveau rezultate mai slabe la invatatura decat mine si totusi aveau ce-si doreau, erau veseli,indrazneti si increzatori in fortele proprii.Asa era conceptia parintilor de atunci,a unora dintre ei, invata si nu cere nimic ca pentru tine inveti.Nimic mai gresit, parerea mea, pentru un copil , pentru psihicul lui, este catastrofal,se inchide in el si nu comunica,isi pierde increderea in el.
   Mi-aduc  aminte ca prin clasa a VIII-a aparuse moda cu adidasii Ewing, asa de frumosi mi se pareau, toti baietii de la camin aveau,se plimbau mandri pe holurile lungi,ce sa mai..adevarati tineri moderni si plini de viata. Eu ma uitam cu jale la ei si-mi ziceam in sinea mea, lasa ca voi lua admiterea la liceu (pe vremea mea nu era capacitate) si-mi vor cumpara si mie parintii o pereche; da de unde, admiterea am luat-o, dar Ewingii n-au aparut.Dezamagire, frustrare, izolare, asta simteam in acele momente, avem impresia ca toti ma privesc ciudat, ma luau de fraier, iar eu acceptam;n-aveam curaj nici macar sa ripostez in vreun fel, acceptam totul fie ca-mi convenea sau nu.Mi-amintesc ca cineva mi-a furat cateava caiete noi din dulapul de camin,banuiam cine, insa nu aveam curaj sa ii zic pentru ca era mai mare ca mine,iar parintilor mei nici atat pentru ca nu aveau incredere in mine.Asa ca m-am conformat, am inghitit in sec si am mai adaugat o pata neagra sufletului meu.

   Aveam un coleg de palier mai mic cu 3 ani ca mine, nu excela la invataura,insa avea Ewingi,blue-jensi si era mereu plin de viata, increzator, si cu tupeu, asa de mare tupeu  incat atunci cand un student care avea 20 ani ( el avea 14 sau 15) i-a reprosat ceva, imediat a ripostat,aparandu-si onoarea si nevinovatia chiar daca era mult mai mic si mai firav;avea incredere in el, parintii aveau incredere in el.
   Eu aveam impresia la vremea aceea, ca am numai parti rele, ca sunt un nimeni pentru toti, fara valoare, eram frustrat , stangaci in toate activitatile, emotiv, rusinos, inhibat si retras, iar nimeni nu ma lua in serios.
   La un momentdat mi-am cumparat din alocatia mea de elev ( si aia pana-n clasa a 12-a,si atunci cu mare greu, nu am avut voie sa o folosesc doar eu, parintii intotdeauna aveau control asupra ei si mi-o “confiscau”) un pulover gri, cu anchior,cu un fin si elegant imprimeu Versace, incat intro zi, acelasi coleg de palier cu 3 ani mai mic care avea Ewingi, mi-a cerut sa i-o imprumt o zi la scoala.Nu pot sa va descriu in cuvinte cata fericire pe capul meu, ce bucurie, am si eu o haina care ii place unui tip cu Ewingi.Va dati seama ca i-am imprumutat-o imediat cu cea mai mare placere, mandru fiind ca m-a bagat in seama un tip mai popular ca mine care avea adidasi Ewing.

Niciun comentariu: