De cate ori s-a intamplat sa va doriti ceva atat de mult incat sa va
ramana intiparit in memorie si chiar sa regretati dupa multi ani ca nu ati avut
acel lucru fie el oricat de mic si fara valoare, de cate ori nu ati invidiat pe
cei de langa voi ca ei au si voi nu? Este un sentiment stanjenitor mai ales
pentru un copil sa vada ca ceilalti au si el nu are,poate ar intelege ca
parintii nu au bani sa-i cumpere,dar cand un copil stie ca nu exista vointa din
partea parintilor, atunci situatia se complica si e posibil sa-l marcheze
intr-un fel sau altul.
Copil fiind, adolescent de
acum, imi doream si eu diverse articole de imbracaminte si incaltaminte la fel
ca baietii din anturajul meu, nu aveam o personalitate destul de puternica pentru
a-mi impune un stil propriu, insa ceva acolo in mine, orgoliul si
personalitatea mea sufereau ca nu-s si eu ca ei.De multe ori ma simteam
marginalizat, respins si neimportant pentru ca eu nu aveam adidasi de firma,
hanorace sau blue-jeansi la moda,
sufeream in tacere, nu aveam incredere in mine, eram retras si timid,nu
comunicam, eram retras la vorba si imi era rusine de tot.Mai mare imi era
invidia, cand colegii mei de scoala aveau rezultate mai slabe la invatatura
decat mine si totusi aveau ce-si doreau, erau veseli,indrazneti si increzatori
in fortele proprii.Asa era conceptia parintilor de atunci,a unora dintre ei,
invata si nu cere nimic ca pentru tine inveti.Nimic mai gresit, parerea mea,
pentru un copil , pentru psihicul lui, este catastrofal,se inchide in el si nu
comunica,isi pierde increderea in el.
Mi-aduc aminte ca prin clasa a VIII-a aparuse moda cu
adidasii Ewing, asa de frumosi mi se
pareau, toti baietii de la camin aveau,se plimbau mandri pe holurile lungi,ce
sa mai..adevarati tineri moderni si plini de viata. Eu ma uitam cu jale la ei
si-mi ziceam in sinea mea, lasa ca voi lua admiterea la liceu (pe vremea mea nu
era capacitate) si-mi vor cumpara si mie parintii o pereche; da de unde,
admiterea am luat-o, dar Ewingii n-au aparut.Dezamagire, frustrare, izolare, asta
simteam in acele momente, avem impresia ca toti ma privesc ciudat, ma luau de
fraier, iar eu acceptam;n-aveam curaj nici macar sa ripostez in vreun fel,
acceptam totul fie ca-mi convenea sau nu.Mi-amintesc ca cineva mi-a furat
cateava caiete noi din dulapul de camin,banuiam cine, insa nu aveam curaj sa ii
zic pentru ca era mai mare ca mine,iar parintilor mei nici atat pentru ca nu
aveau incredere in mine.Asa ca m-am conformat, am inghitit in sec si am mai
adaugat o pata neagra sufletului meu.
Aveam un coleg de palier mai
mic cu 3 ani ca mine, nu excela la invataura,insa avea Ewingi,blue-jensi si era
mereu plin de viata, increzator, si cu tupeu, asa de mare tupeu incat atunci cand un student care avea 20 ani
( el avea 14 sau 15) i-a reprosat ceva, imediat a ripostat,aparandu-si onoarea
si nevinovatia chiar daca era mult mai mic si mai firav;avea incredere in el,
parintii aveau incredere in el.
Eu aveam impresia la vremea
aceea, ca am numai parti rele, ca sunt un nimeni pentru toti, fara valoare,
eram frustrat , stangaci in toate activitatile, emotiv, rusinos, inhibat si
retras, iar nimeni nu ma lua in serios.
La un momentdat mi-am cumparat
din alocatia mea de elev ( si aia pana-n clasa a 12-a,si atunci cu mare greu, nu
am avut voie sa o folosesc doar eu, parintii intotdeauna aveau control asupra
ei si mi-o “confiscau”) un pulover gri, cu anchior,cu un fin si elegant
imprimeu Versace, incat intro zi, acelasi coleg de palier cu 3 ani mai mic care
avea Ewingi, mi-a cerut sa i-o imprumt o zi la scoala.Nu pot sa va descriu in
cuvinte cata fericire pe capul meu, ce bucurie, am si eu o haina care ii place
unui tip cu Ewingi.Va dati seama ca i-am imprumutat-o imediat cu cea mai mare
placere, mandru fiind ca m-a bagat in seama un tip mai popular ca mine care
avea adidasi Ewing.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu